Extazul
Era octombrie tarziu. Tocmai iesisem de la serviciu si savuram manuscrisul legat cu sfoara al unei carti, nepublicate inca, in drumul meu spre metrou.
Era cartea scrisa de un amic, partener de role seara in Herastrau, psiholog de meserie, care ma semi-curta de ceva vreme.
- Mereu citesti in timp ce mergi? S-ar putea sa te impiedici si sa te ranesti…”
EL m-a ajuns din urma, recunoscuse mai tarziu ca ma urmarise de cateva ori cu privirea. Eu nu-l sesizasem pana in acel moment dar am dedus usor ca trebuie sa fie un coleg de munca. Tocmai imi schimbasem locul de munca in urma cu cateva saptamani. Am socializat prêt de cateva minute, pana la metrou.
Era joi.
In weekend-ul acela am mers la Mures si m-am intalnit cu prietenele mele. “Cred ca l-am cunoscut pe tatal copiilor mei.”
Ciudat? Da… Si pentru mine la fel de ciudat. Ochii, privirea, vocea, calmul, stangacia in miscari… un mix care m-a fermecat din prima clipa.
E genul de experienta pe care esti fericit daca o traiesti o data in viata.
Nu am dus niciodata lipsa de admiratori, dar mereu am sperat s-apara acel cineva caruia sa ii pot spune din tot sufletul “ Te iubesc nu pentru ceea ce esti ci pentru ceea ce sunt eu cand sunt langa tine” (e unul din citatele mele preferate).
A urmat prima intalnire “oficiala” – plantari de copacei…
Seara dinaintea “evenimentului” a fost o goana in zece directii. Real si Kaufland in cautare de fata de masa de picnic, pahare de plastic, tava de quiche, servetele care sa se asorteze cu fata de masa. Apoi in bucatarie pana la aproape 3 dimineata. Dimineata cand ne-am intalnit la 7 sa mergem la plantari as fi dat orice pentru cateva ore de somn!
In scurt timp am gasit si o melodie pe care sa i-o dedic: Bryan Adams: “I am ready to love you” – in traducere libera “Sunt pregatita sa te iubesc”.
http://www.youtube.com/watch?v=aQC91K-IohQ
Apoi totul a decurs foarte frumos, simteam cum infloresc, cum inflorim impreuna de fapt pentru ca el era atat de timid in interactiunea noastra incat ma facea sa imi fie si mai drag pe masura ce il vedeam cum se deschide, cum invata sa se comporte cu o femeie, cum traim minute in sir respirand aceeasi aburi de iubire.
Eram atat de fericita! In mare parte pentru ca il simteam si pe el fericit, vesel, dornic sa ma vada, sa ma stranga in brate… Ce poti sa iti doresti mai mult de la barbatul pe care simti ca il doresti langa tine?
Apoi a plecat in peste ocean pentru prima oara. Nu imi venea sa cred cat de greu imi era fara el, cat de dor… nu stiam cum sa imi umplu timpul in asa fel incat sa am cat mai putin timp sa ma gandesc la asta. Am mers cu niste prieteni in Bulgaria si la orice lucru sau loc dragut vedeam imi spuneam “Abia astept sa il aduc si pe EL sa vada”.
Pe atunci visam rochite de mireasa cu flori salbatice, asta pentru ca simteam ca e si el in aceeasi poveste cu mine.
Nu era el printul clasic… Curajos, voinic, salvatorul lumii, indemanatic, ambitios si harnic. Din contra chiar… cu teama de inaltime in conditiile in care mie imi place sa ma catar pe stanci, cu dureri de amigdale si sensibil, fara sa stie de ce caloriferele trebuie aerisite in casa pentru ca sa dea caldura, fara planuri de viitor – a trebuit sa il bat la cap cateva luni sa mearga sa ceara o avansare in functie binemeritata tinand cont de cunostintele pe care le are si nici cheful de munca nu pot sa spun ca da pe afara. Cat despre cal…nici macar masina n-o prea stapanea la inceput! M-am cam temut de cateva ori pentru viata mea pana a invatat sa conduca…
Dar era printul meu!
Printul care ma facea sa ma simt fericita, si mi se parea mai interesant decat printul Charles pentru linistea pe care am gasit-o langa el si caldura pe care o primeam.
Ma simteam atat de norocoasa!
Savuram fiecare minut si incet incet am devenit dependenta de prezenta lui… simteam o placere deosebita impartasind cu el orice experienta interesanta sau daca s-a intamplat sa fac ceva frumos fara el nu puteam sa nu ma gandesc in acel moment la cat de mult astept sa impartasesc acea placere cu el, sa guste si el.
Lucrurile astea nu le simti prea des in viata! Multi oameni nu le simt niciodata! Nu pot decat sa ii multumesc vietii ca mi-a dat aceasta doza de fericire, ca mi-a aratat ca sunt capabila de asemenea sentimente. Dar ca orice lucru bun…. Se termina…totul e efemer….
Inceputul sfarsitului
Numaram zilele, apoi orele, pana sa se intoarca iubitul meu din State.
Scena 2 de goana dupa ingrediente. Foi de lasagna, masina de tocat carne ca nu imi place sa folosesc carne gata tocata, piscoturi pentru tiramisu, ardei de pus la copt.
Vroiam sa ma vada aranjata dupa atata vreme, am stat 2 ore sa imi aranjez parul, sa ma machiez…am stat asa mult ca am si intarziat la aeroport cateva minute.
Revederea sublima!
Apoi a venit si primul semn.
In primul weekend am mers la parintii lui. Acolo s-a intamplat ceva ce nu am reusit sa inteleg… “Si cum sunt fetele de peste ocean?” “Ai cunoscut ceva fete frumoasa pe acolo?”
“Aaaa… Pai daca ai impartit masina de spalat rufe la spalatorie cu colega inseamna ca ati impartit si camera” “Pai luati odata apartament! puneti 49-51%”, “Dar tu ce salar ai?” Vai! Dar ce ai slabit mai EL-ita _(adica mereu folosindu-i-se numele ca diminutiv, ca deh…copilu’ lu’ mama “mic”) !” “Dar ce mananci tu EL-ita?” etc etc etc.
Am plecat spre casa plangand weekend-ul acela … Mi-am dat seama ca “apar probleme in paradis”. Probleme pe care nu avem cum sa le anihilam deoarece nu veneau de la noi.
“EL, asta ne va afecta multe relatia. Pe tine o sa te afecteze.” ii spun eu printre lacrimi
“Nu draga mea, eu te iubesc si sunt suficient de matur incat sa fac ce vreau si sa nu ma las influentat de asa ceva”
Plangeam in continuare. Stiam ca nu e asa. A fost mereu baiatul ascultator al mamei si eram sigura ca asta nu o sa se schimbe.
Pe langa asta eram trista deoarece imi doream foarte mult sa ma simt acolo ca acasa… sa merg cu placere, sa ma simt ocrotita si sa ma gandesc si eu cu drag la voi. Era normal sa imi doresc sa contruiesc o relatie frumoasa cu oamenii cei mai importanti pentru barbatul pe care il iubeam. Era clar ca nu eram primita asa cum mi-as fi dorit. Nu am inteles de ce si recunosc ca ma durea destul de tare. Am si eu defecte, ca oricare om de pe pamantul asta. Sunt dezordonata uneori, haotica, agitata, as vrea sa fac prea multe lucruri, mult prea idealista pentru lumea in care traim, imi ratacesc cheia de la masina dar in acelasi timp, din cate inteleg de la cei din jurul meu cel putin – si aici ma refer la prieteni de ani si ani de zile – am si ceva calitati pe care nu le gasesti la foarte multa lume in ziua de azi. Sinceritate, sensibilitate, pasiune, curajul de a spune in fata ce simt, ambitie, energie, devotament fara margini, altruism si o moralitate indusa nu de regulile societatii ci autoimpusa de propria-mi constiinta intr-un proces continuu de dezvoltare si imbunatatire personala. Pe principiul “Sunt important ca om in lume dar trebuie sa invat sa ma bucur de bucuria altora”.
Si nu e usor sa fauresti iluzia unei atmosfere placute cand esti tinut sub lupa…. Cand oamenii cu care ai vrea sa cladesti o relatie armonioasa te hranesc cu fraze “binevoitoare”. Cand primesti vizite inopinate in timpul saptamanii cand stai zece ore la lucru si te simti aiurea ca ai casa haos cand tu ai vrea sa primesti acele persoane cand totul e luna si bec, sa te simti si tu si ei bine. Cand mereu esti supusa la interogatoriu…fie ca gatesti, fie de ce gatesti asa, fie cati bani ai dat pe rochita, EL-ita in sus, ELita in jos – eu… accesoriu neimportant, fie nu mai mergeti la nunti – desi parintii ar trebui sa incurajeze asemenea activitati in cazul celor tineri neluati… Aproape toate semnalele erau negative si ma bucuram de putinele gesturi dragute (gen un gogosar rosu cand mergeam acolo, o apa minerala sau bomboane Rum cocos – au insemnat foarte mult aceste detalii pentru mine deoarece erau singurele care aratau ceva pozitiv in aceasta interactiune).
La mine acasa EL era primit cu toata caldura de toata lumea desi nu era “flacaul harnic” pe care e posibil ca si l-ar fi dorit tata, om indemanatec si bun la toate, care a construit cu mana lui 3 case si a iubit munca toata viata. Dar l-au acceptat si au inceput sa il iubeasca pentru ca ma vedeau pe mine fericita. Si meritul pentru asta era si al lui…..deci era suficient pentru ei sa il imbratiseze ca pe posibil viitor fiu.
Cat despre poveste cu “soacra asa e, nu au cum sa te intelegi foarte bine cu ea…ii furi baiatul… e geloasa… nu cred o iota…. E o scuza pentru anumiti oameni care aleg calea asta, a energiilor negative in locul celor pozitive. E la fel de usor sa construiesti o relatie frumoasa pe cat e de usor sa construiesti una urata, trebuie doar sa iti doresti asta.
Desigur, la scurt timp au aparut primele probleme…. Indoieli, stari de “neliniste”, plecari de unul singur la mama si tot mai des si mai des cuvantul POATE.
Nu spun ca e doar asta, atitudinea de respingere, de carcoteala fata de mine, care a devenit tot mai evidenta si fara perdea… restul motivelor pentru care s-a smuls din aceasta relatie raman desigur intre noi, le-am discutat si le-am dezbatut de multe ori dar raman acolo, doar intre noi…. Nu e totul DAR toate astea au avut o influenta extraordinar de mare…
De ce aleg sa imi petrec o seara scriind aceste randuri? Pentru ca aceasta atitudine de tip “soacra in stil romanesc” a influentat aceasta naratiune, a influentat cursul vietii mele. E normal ca am acumulat anumite resentimente si vreau sa ma eliberez de ele. Mereu am incercat sa ma curat de sentimentele sau trairile negative. Si singura cale de eliberare pe care am stiut-o si a functionat mereu a fost exprimarea lor. In scris e cel mai simplu.
Da, eu cred ca ati gresit foarte mult si nu am nici o retinere sa o spun.
Nici macar nu mi-ati dat sansa sa incerc sa fiu aproape, sa ma simt acasa. Nu sper sa constientizati ca poate ati gresit, e una din cele mai grele sarcini pentru noi, oamenii – sa iti constientizezi si sa iti asumi greselile. Va poate jigni acest mesaj dar eu nu simt nevoia sa imi cer scuze deoarece eu asta am simtit, respingere si am suferit extraordinar de mult din cauza asta.
Poate pe viitor, cand EL va intalni o alta fata pe care sa o prezinte acasa cu stralucire in ochi, veti alege cealalta cale, in care sustineti si va bucurati pentru flacara aceea… poate incercati sa acceptati ca e posibil sa nu detineti adevarul absolut, ca poate desi va doriti dumneavoastra o casa cu 3 pereti in stanga si unul pe colt, poate nu e cea mai buna idee, poate ei isi doresc altceva si ca e dreptul lor sa aleaga ce fac in aceasta directie si cum isi construiesc viata si datoria dumneavoastra sa le respectati alegerile si eventual sa ii ajutati sa treaca peste problemele de care se lovesc in viata, nu sa le provocati. Parintii sunt tot oameni si pe langa drepturi au si obligatii. Desigur le datoram iubire, respect, recunostinta dar au si ei cateva obligatii fata de noi…
Calea apropierii de aceea care va aduce stralucire in ochii LUI nu ar face altceva decat sa aduca armonie in familie, in suflet si fiul mai des acasa.
Traim intr-o lume suficient de cruda si egoista si ar fi pacat sa nu ne bucuram de aceste flacari din ochii celor dragi noua, daca nu ii ajutam sa le intretina, nu sa le stinga. Din pacate pentru mine nu va mai conta acest lucru, eu voi fi departe traind poveste mea. Nu spun asta ca sa-I fac viata usoara aleia, o spun doar pentru ca ati gresit si simt nevoia sa va spun asta.
Un alt lucru care ne-a afectat destul de mult a fost si rasfatul exagerat. Un barbat trebuie sa invete sa fie barbat… cap de familie, sa ia decizii, sa invarta surubul nu sa zica mama ca il invarte ea, sau sa ii dicteze mama ce sa faca. Dupa parerea mea ea trebuie sa il invete sa ia decizii, nu sa ia ea decizii in locul lui, il invata sa infrunte viata asa cum e. EL-ita e EL, are 31 de ani si e deja barbat, sau trebuie sa fie. Si cat am suferit inutil si din cauza asta… Pentru ca neavand curaj sa isi asume nimic in viata, nefiind obisnuit sa ia nici o decizie, firesc ca asta a avut efecte si asupra relatiei… Nu a putut sa-si asume nici o relatie serioasa cu mine dar nici o despartire si m-a chinuit luni de zile, dandu-mi sperante false sau amagindu-ma cu mici semne de afectiune.
In ultimele luni am varsat mai multe lacrimi decat am crezut ca sunt capabile glandele mele sa secrete intr-o viata. Am iertat. Apoi am zburat 10000 de km, infruntand o frica groaznica de zbor ca sa ii fac o surpriza desi m-a ranit atat de mult. Apoi iar m-a ranit. Inca mi-e greu… Am suferit si inca sufar ca un catelus parasit in lumea larga mai mult decat am crezut ca pot sa sufar pentru toata lumea la un loc (in afara de viitorii mei copilasi). M-a chinuit dorul, dependenta, amintirile frumoasa, marsaviile lui, golul lasat in inima mea. Ma doare dezamagirea cred, la un moment dat ai impresia ca esti totul pentru cineva si apoi iti dai seama ca era o iluzie si ca de fapt nu esti nimic. Uneori ma strafulgera ideea sa fug in lume, ca si cum daca schimb locatia scap de durere, de dor.
Am obosit. Acum lupt ca suferinta sa inceteze. Vreau sa ma eliberez. El nu e capabil sa isi asume nici macar ruptura deci incerc eu asta, desi imi este extraordinar de greu tinand cont de faptul ca este exact opusul glasului inimii. Acest mesaj e un pas important pentru mine.
L-am iubit pe EL neconditionat, chiar daca nu a meritat atata iubire (puteti sa il intrebati), i-as fi fost devotata si as fi facut tot posibilul sa construiesc un camin frumos daca vroia si el acest lucru. Mi-a dovedit ca nu vrea si fac tot ce pot sa accept acest lucru si sa trec mai departe dar ce vreau sa subliniez prin acest mesaj este ca atitudinea pe care ati avut-o fata de mine nu a fost corecta si ca a durut. Nici macar nu ati incercat sa vedeti, sa respectati si sa apreciati ce am daruit si eu in aceasta relatie.
Atat.
Ramaneti cu bine…
